Ghidul gastronomic al orașului Alicante

Să nu ne mințim: aici se vine pentru orez. Dar nu orice orez — uitați de paella cu fructe de mare și chorizo, o adevărată erezie pentru gustul local. Arroz a banda este clasicul de necontestat, cu supa de pește separată, ca să înmuiați pâinea în ea; un fond de mare plin de savoare.

Dar nu se oprește aici. Există și arroz con costra, o comoară a zonei Vega Baja pe care alicantinii o venerează la fel, cu un „căciulă” de ou bătut gratinat la cuptor, cel mai bine savurat cu ocazii speciale, în case de la țară sau restaurante tradiționale.

Nu totul e orez: suntem și oameni ai mării, cu o piață de pește care aduce zilnic comori pe coastă. Creveții proaspeți, mici și aproape transparenți, fierți la punct în apă de mare, au un gust de sare care te duce direct la piață. Vara, când sunt de sezon, îi găsești la orice tejghea cu puțină lămâie.

Și ce să spunem despre coca amb tonyina, preludiul sărbătorilor Hogueras de San Juan, deși se mănâncă tot iunie și iulie. Un aluat subțire și crocant, umplut cu ton conservat în saramură și ceapă caramelizată, cu semințe de pin și, uneori, boia. Tradiția cere să fie însoțită de smochine proaspete.

Și, la final, turrónul. Da, turrónul, care nu e doar de Crăciun, oricât l-am asocia noi cu acea perioadă.

Nu putem uita „olleta” alicantină, un fel modest și consistent, perfect pentru zilele răcoroase de toamnă și iarnă.

În Alicante, micul dejun e mai mult decât o simplă umplere a stomacului; e un ritual adevărat. Majoritatea îl luăm la tejgheaua barului obișnuit, în picioare, dimineața devreme. Între ora opt și zece și jumătate, mai ales în jurul Pieței Centrale, locul e plin de viață.

Ce se comandă? Clasicul, desigur. O cafea cu lapte, de neînlocuit. Dacă preferi ceva mai scurt și intens, un cortado e alegerea ta. Iar pentru înmuiat, pâinea prăjită cu roșii și ulei de măsline — simplu, dar mereu delicios, mai ales cu ulei local.

Nu uităm nici de churros cu ciocolată. Nu sunt de zi cu zi, dar din când în când merită. Cei buni, făcuți pe loc la o churrería tradițională, sunt crocanți pe afară și moi pe interior, iar ciocolata e groasă și lucioasă.

Un sfat pentru turistul care ajunge aici: nu cere un mic dejun continental. Al nostru e mai autentic — cafea, pâine prăjită și, poate, ceva în plus. Alege ce-ți place și lasă-te purtat de atmosferă.

Acest ritual matinal, care pentru mulți pare un simplu mic dejun, este de fapt un pilon fundamental al identității noastre alicantine.

Aici, pauza de dimineață nu este o simplă gustare; e aproape o religie. Între ora unsprezece și unu, barurile se umplu complet. Muncitorul, funcționara, pensionarul — toți la aceeași masă, împărtășind almuerzo-ul.

Ce se mănâncă pentru energie? Sandvișul cu sepie la grătar este o instituție, cu maioneză fină sau, pentru cei curajoși, allioli de casă. Un alt clasic e sandvișul cu mușchi și ardei, simplu dar reconfortant.

O greșeală frecventă a vizitatorilor: să comande cafea. Se poate, sigur, dar nu asta e ideea almuerzo-ului. Aici se bea de obicei o bere mică, bine rece, sau un vin alb local.

Nu vă așteptați la lux: acesta este almuerzo-ul muncitorului, în esența sa cea mai pură. Barurile sunt simple, cu mese de formică și scaune rezistente.

Îmi amintesc odată, în cartierul San Blas, într-un bar tradițional, cu miros de istorie și de prăjeală.

Dacă e ceva ce avem în sânge, e orezul de prânz. Nu e o masă oarecare, e un ritual care, între ora unu și trei și jumătate, oprește orașul în loc. Nu e o masă de înghițit în grabă, ci una de savurat bob cu bob.

Arroz a banda este clasicul absolut, un fel care vorbește despre mare fără podoabe. Peștele se gătește separat pentru a extrage esența supei, iar cu acel bulion se gătește orezul — cremos, cu gust de mare pur.

Apoi avem arroz del senyoret, gândit pentru cei mai comozi, care nu vor să se murdărească pe degete. Toate ingredientele — creveți, calamari, sepie — vin deja curățate și tăiate.

Și dacă vorbim de feluri consistente, nu putem uita arroz con costra. Se gătește la cuptor, cu mezeluri și carne, iar deasupra formează o crustă aurie de ou bătut. Nu e tocmai ușor, deci nu e prea potrivit pentru vară.

Deși nu e orez, fideuà și-a câștigat locul aici. Sunt tăiței fini și prăjiți, impregnați cu tot gustul fructelor de mare. Tradiția spune să fie mâncată direct din tigaie, cu lingură de lemn.

Și ajungem la punctul culminant, adevăratul Sfânt Graal al oricărui orez bine făcut: socarrat-ul, crusta aurie de la fundul tigăii.

Coasta Alicante e minunată, cu orezul ei a banda și sărăturile care te farmecă, dar interiorul, muntele, e cu totul altă poveste. O poveste cu arome puternice, feluri de lingură reconfortante și tradiție care se simte la fiecare îmbucătură.

Nu putem vorbi de bucătăria de interior fără pericana, o minune tipică pe care o găsești în orice tavernă de munte: cod fărâmițat, ardei uscați, un strop generos de ulei de măsline extravirgin și usturoi.

Apoi avem pebrereta, asemănătoare cu pericana, dar cu roșii coapte și ardei roșii, o variantă mai blândă și dulceagă. Și giraboix, un fel cu sfeclă și năut, făcut cu ce era în cămară.

Bucătăria de secan, cea de munte, este antiteza celei de coastă.

Și să nu credeți că această bucătărie e doar pentru zilele reci.

Când vorbim despre mare, nu ne jucăm. Creveții de la Santa Pola, de exemplu, sunt un lucru pe care trebuie să-l încerci ca să înțelegi: mici, dar cu gust dulce și sărat, care te duc direct pe coastă.

Caracatița uscată deconcertează pe cei din afară: o văd țeapănă și nu știu ce să facă cu ea. Dar noi, care am mâncat-o din copilărie, știm că e o delicatesă — o bucată la grătar, cu puțin ulei de măsline, și gata.

Sepia la grătar este un alt clasic de nezdruncinat, prezent în orice restaurant de la plajă sau din centru. Proaspătă, la punct, cu usturoi și pătrunjel tocat.

Iar dacă vorbim de pește la grătar, nu pot să nu menționez doradă sau lup de mare sălbatic. Pește cu gust adevărat de mare, gătit întreg, cu cap și tot, pentru că acolo stă parte din savoare.

Ca să înțelegi cu adevărat ce spun, trebuie să mergi la o piață de pește sau la Piața Centrală, un templu al gastronomiei locale.

Nu e doar mâncat, e trăit întregul proces, respectul pentru produs, din momentul în care iese din mare până ajunge în farfurie.

Piața Centrală este mult mai mult decât un loc unde umpli frigiderul; este epicentrul gastronomiei locale, punctul de plecare a tot ce e bun. Devreme dimineața, când soarele abia se ridică, te întâmpină aroma inconfundabilă de mare și de grădină.

După o tură sau două, obligatorii pentru a intra în atmosferă, și ceva brânză maturată sau mezeluri de casă gustate pe drum, îți dai seama că Piața e un univers în sine. Tejghelele din interior și exterior sunt o tentație irezistibilă la prânz: creveți roșii la grătar, calamari crocanți, iar la final o horchată rece sau o înghețată artizanală.

Atmosfera la acea oră este pur și simplu de neegalat.

Dar atenție: piața are propriile reguli și orare, iar dacă nu ești atent, poți rămâne cu buzele umflate.

Aici, sărăturile sunt mai mult decât un obicei; sunt o moștenire adevărată, savurată la orice tejghea de bar care se respectă. Nu se concepe un aperitiv fără o farfurie de mojama sau icre sărate. Tehnica de conservare a peștelui în sare era esențială înainte de existența frigiderelor.

Mojama de ton, de exemplu, este un clasic obligatoriu: mușchiul tonului, tratat cu grijă și presat până capătă o consistență unică. Se taie felii fine, aproape transparente, și se servește cu un strop generos de ulei de măsline local.

Apoi avem capellán, un pește mai modest, dar cu gust deosebit: cod sau merlucius uscat la soare pe terase, unde aerul sărat de la plajă îi dă o notă aparte.

Se mănâncă fără oase, întins cu măiestrie pe o felie de pâine de țară cu roșie rasă. Un gust puternic, autentic, care te transportă direct în vechiul Alicante.

Sărăturile sunt atât de înrădăcinate în identitatea noastră încât apar constant la sărbători. Ce ar fi o barracă de Hogueras fără o farfurie de sărături pe masă?

Și ce să spunem despre codul sărat, un capitol aparte al gastronomiei noastre.

Aici tapasul este aproape o religie, un mod de viață. Nu căutați panouri uriașe cu „TAPAS” pe fiecare colț; pur și simplu sunt acolo, la tejghea, așteptând. Unele locuri au specialități fixe, altele se rotesc.

Nimeni nu se așteaptă să găsească aceeași tapa în fiecare bar, la fel cum niciun orez nu are exact același gust. Dar există clasice care nu dau greș niciodată, precum montaditos-urile — mici, variate, perfecte pentru a gusta puțin din toate.

O greșeală comună a celor din afară este să comande tapa ca fel principal. Aici e pentru ciugulit, pentru a însoți o bere rece sau un vin local. Comandați una sau două, savurați cu calm și, dacă vă place, continuați în alt loc.

Și nu vă faceți griji dacă un local nu are un meniu uriaș de tapas. Uneori cele mai bune sunt cele mai simple, cele pe care chelnerul le recomandă cu zâmbetul pe buze. Întrebați mereu ce au în plus față de meniu.

Când vorbim de tapas, trebuie luate în calcul și orele: uitați de tapeo la ora cinci după-amiaza, dacă nu căutați un loc foarte turistic.

Aici suntem foarte legați de rețetele locale — arroz a banda, olleta, fideuà — dar asta nu ne oprește să ne bucurăm de bucătăria din alte regiuni ale Spaniei. Cea galiciană, de exemplu, e un clasic care nu dă greș.

Și ce să spunem despre empanada galiciană, de ton, carne sau chiar scoici, dacă localul se pricepe la produs. Aluatul foietaj, umplut generos, e perfect pentru a fi împărțit la masă sau dus acasă.

Apoi avem bucătăria bască. Ce să spunem despre niște pintxos bine făcuți, cu tejghele pline de culoare și savoare în jurul Pieței Centrale. A merge din unul în altul, gustând puțin din fiecare, e o experiență de trăit fără grabă.

Iar dacă vorbim de chuleta, mă emoționez de-a dreptul. Carnea la grătar, la punctul perfect, se topește în gură. Nu avem aceeași tradiție a sidrería basce, dar nu e greu să găsești un restaurant care să se aventureze cu ea.

Pentru chuletă, un truc bun e să întrebi originea cărnii și timpul de maturare; nu te transformă în expert, dar arată interes.

...pe interior.

Și despre Andaluzia, ce să spunem?

Aici luăm bucătăria mediteraneană foarte în serios, nu doar ca pe ceva propriu, ci ca pe un univers de arome care scaldă această mare. De la Italia la Maroc, trecând prin Grecia și Liban, masa se umple de arome care au ceva în comun: soarele, uleiul de măsline local și buna companie.

Cel din afară se miră adesea de varietatea reală a ofertei. Crede că mediteraneana e doar pește la grătar și salate simple. Și da, sunt bune, dar e mult mai mult. Avem bucătăria italiană, care nu dă greș niciodată: pizza napolitană, paste al dente cu fructe de mare proaspete.

Iar dacă intrăm în teritoriul libanez sau marocan, lucrurile devin și mai interesante: un tajine de pui cu lămâie murată, hummus de casă, falafel crocant, un tabbouleh proaspăt care răcorește după o zi caldă.

Pentru cei mai curajoși, restaurantele din anumite cartiere au propuneri foarte autentice, adesea conduse de familii care aduc rețetele bunicilor. Nu vă fie teamă să întrebați despre felurile zilei sau sugestiile din afara meniului.

În privința orelor, majoritatea acestor restaurante deschid la prânz pentru masa de zi și seara pentru cină.

Una dintre întrebările frecvente este cât costă să mănânci aici. Depinde mult de ce cauți. Meniul zilei tradițional costă de obicei douăsprezece până la cincisprezece euro și include antreu, fel principal, desert și băutură.

Dacă preferi tapeo-ul, bugetul e mai flexibil: poți ciuguli ceva rapid și bea o bere pentru cinci-șase euro, sau face o cină mai serioasă din porții pentru douăzeci-douăzeci și cinci de euro de persoană.

Orezul este alt capitol, luat foarte în serios. Un orez bun rareori costă sub cincisprezece euro de persoană; dacă e cu fructe de mare sau gambe roșii, ajunge ușor la douăzeci-douăzeci și cinci.

Pentru o experiență de orez adevărată, cel mai bine e un local cu tradiție. Vara, în plină perioadă turistică, poate fi greu să găsești masă fără rezervare, mai ales aproape de plajă sau pe promenadă.

Apoi vin friturile de pește și fructele de mare, o altă comoară a gastronomiei locale, mai ales dacă îți place să înmoi pâine în sos.

Și, vorbind de răsfățuri, nu putem uita dulciurile.

În general, Alicante e un oraș unde poți mânca foarte bine fără să te ruinezi.

Meniul zilei este aproape o religie aici. Nu e o masă rapidă oarecare, ci un ritual trăit fără grabă. Te așezi la un bar, de obicei pe la ora două și jumătate sau trei, cu stomacul chiorăind cu adevărat.

Mai întâi vin antreurile, de obicei două sau trei opțiuni: o salată proaspătă cu roșii de grădină, un gazpacho dacă e cald, sau ceva de lingură dacă e frig.

Apoi vine felul principal, cel care taie foamea de-a binelea: un orez, desigur, pentru că aici suntem orezari din fire — sau o tocană tradițională, precum vițel înăbușit sau cartofi cu cod.

...cu o paella care pare de plastic și un calamar cauciucat care întristează.

Cultura meniului înseamnă asta: să te așezi, să mănânci cu calm și să discuți.

Când familia e numeroasă și bugetul strâns, bufetul cu autoservire devine un adevărat colac de salvare. Știi dinainte cât te va costa, fără surprize, și fiecare mănâncă ce dorește.

Dar când merită cu adevărat un bufet? Depinde de foamea și compania ta. Dacă mergi cu oameni care mănâncă puțin, prețul fix devine un dezavantaj; dacă sunteți mâncăcioși, e momentul vostru.

Sunt destule localuri asiatice care au adoptat formatul bufet, unele cu wok pregătit pe loc, unde alegi ingredientele și ți le gătesc pe moment.

Dinamica bufetului e clară: dacă mergi în weekend sau la ora de vârf, e posibil să existe coadă. Odată înăuntru, primești masă și băutura o aduce chelnerul.

Recent apar și opțiuni de bufet cu mâncare mai locală sau mediteraneană, un lucru care bucură.

Când cade seara, după un orez bun în familie și o plimbare pe Explanada, apare acea poftă de dulce. Și, credeți-mă, aici avem opțiuni din belșug. Cel mai evident e turrónul, mâncat tot anul, nu doar de Crăciun.

Dar nu totul e turrón. Dacă e cald, un granizado de lămâie salvează situația, cu acel punct acru care te trezește instant.

Apoi sunt clasicele de casă: toña, o chiflă pufoasă și dulce, uneori cu un ou fiert în centru, mai ales de Paște. Sau mona, aceeași idee dar mai festivă, decorată cu figurine de ciocolată.

Pentru cei mai iubitori de ciocolată, un ciocolată caldă, groasă și aromată, cu churros proaspeți. Nu dă greș niciodată.

Și vorbind de înghețată, să nu credeți că avem doar vanilie sau ciocolată.

Astăzi vorbim despre bucătăria italiană, pentru că nu totul e orez și sărături. Oferta e generoasă. Dacă crezi că pizza e doar una, te vei surprinde: napolitana, cu marginea groasă și cu alveole, e vedeta, dar romana, mai subțire și crocantă, are și ea adepți.

Dar există viață dincolo de pizza. Pasta proaspătă e un univers întreg: în multe locuri o fac chiar ei, cu făină de gris, ouă locale și mâinile lor. O carbonara adevărată, cu guanciale și gălbenuș, fără smântână.

Dacă cauți ceva mai autentic, trattoriile de cartier sunt o alegere sigură. Locuri mici, fără lux, unde se mănâncă precum acasă la bunica, cu multă grijă în fiecare îmbucătură.

Și, desigur, cina pe terasă este aproape o obligație, un obicei sacru. Cu clima de aici, ar fi păcat să nu profiți: seri răcoroase vara, plăcute iarna cu o jachetă ușoară.

Dacă vă hotărâți să căutați una din aceste comori, vă sfătuiesc să vă îndepărtați puțin de zonele turistice, deși în centru găsiți mereu vreo surpriză.

Când vorbim de carne aici, nu e o glumă. Avem o cultură a bunului gust care se vede și în tăiere, în grija cu care se tratează fiecare bucată. Preferăm un chuletón în condiții, cu osul bun și grăsimea potrivită, decât hamburgerii gourmet cu mii de ingrediente.

Grătarul e protagonistul indiscutabil în multe restaurante, mai ales prin centru sau Ensanche. Dacă e pe lemne, e alt nivel: aroma inconfundabilă, coaja crocantă, gustul afumat.

Când comanzi carne, ține cont de gradul de coacere. Aici, un chuletón bun trebuie să fie în sânge, roz pe interior, suculent. Dacă îl ceri „bine făcut”, s-ar putea să te privească ciudat, dar te vor servi cum ceri.

Un sfat pentru turist: nu te lăsa păcălit de reclamele care promit „cel mai bun chuletón din lume” la prețuri de nimic. Calitatea are prețul ei; dacă un local e gol la ora de vârf, e un semnal de alarmă.

Când corpul îți cere carne adevărată, caută acele grătare cu miros de lemn încă din prag.

Alicante a devenit un creuzet de culturi. Înainte, „exotic” însemna restaurantul chinezesc de la colț; acum lucrurile s-au schimbat, și bine au făcut. Nu e neobișnuit să pășești prin centru și să te lovească un aromă care te teleportă în altă parte.

Ceviche-ul peruvian, de exemplu, e un spectacol: proaspăt, cu acel punct de lime care te trezește. Există locuri, mai ales prin Ensanche și Benalúa, care îl fac excelent.

Iar bucătăria chinezească nu mai e doar orez cu trei delicii și clătite de primăvară. Acum sunt locuri care surprind cu feluri autentice: dim sum la abur, rață laceată, feluri Sichuan cu iuțeală adevărată.

Aceste arome internaționale au transformat și atmosfera unor zone. A te plimba prin anumite cartiere în weekend e ca o mică călătorie, cu familii bucurându-se de arepas sau grătare, în mai multe limbi.

Deci, dacă vreodată te saturi de orez a banda sau de tocana de pește — deși sunt minunate și parte din identitatea noastră — ai o lume de arome la îndemână fără să pleci din Alicante.

După o noapte lungă, în Alicante știm bine ce trebuie: dacă ieși prin centru, cel mai probabil vei ajunge la un chioșc clasic de kebab.

Dacă noaptea ta a fost prin port sau Barrio, opțiunile se schimbă puțin, dar nu în esență. Hamburgerii tradiționali, cu plita mereu aprinsă și miros de ceapă prăjită, sunt un adevărat colac de salvare.

Și apoi clasicul dintre clasici pentru a încheia noaptea: churros. Dacă petrecerea se prelungește până în zori, o churrería care deschide devreme e o tradiție transmisă din generație în generație.

Un sfat: dacă te miști prin zonele de distracție cele mai populare, vei avea mai multe opțiuni deschise până târziu. Caută străduțele laterale, care ascund adesea comori mici.

Un detaliu important, spus din experiență proprie, în nopțile din timpul sărbătorilor: nu te îngrijora dacă nu găsești cel mai elegant local sau cel cu decorul cel mai modern.

Dacă vorbim de mâncat în Alicante, primul lucru care îți vine în minte e centrul și, desigur, zona Pieței Centrale. Aici e viață din plin, de dimineață devreme. Iar în jur, pe străzile apropiate, forfotesc baruri și restaurante cu o atmosferă contagioasă.

Apoi avem Barrio, cartierul vechi, la umbra Castelului Santa Bárbara. Aici lucrurile se schimbă: străzi mai înguste, case colorate cu ghivece la ferestre, o atmosferă mai boemă. E adevărat că mulți turiști ajung aici, și sunt locuri orientate spre ei.

Dacă mergi spre port și Explanada, intri în altă dimensiune, mai deschisă și luminoasă. Aici contează vederea și plimbarea. A mânca cu fața la mare are mereu farmecul lui, deși prețurile pot fi ceva mai ridicate.

Continuând pe litoral, spre exterior, avem plajele. Playa de San Juan, de exemplu, e o zonă de vară, chiar și pentru localnici, plină de chiringuitos și restaurante cu terasă.

Dar Alicante e mult mai mult decât zonele sale turistice.

În cartierele mai periferice, este obișnuit să găsești meniul zilei la prețuri foarte competitive, perfecte pentru a mânca bine și mult fără să-ți afecteze bugetul.

Alegerea unui restaurant în Alicante e ca pescuitul: poți avea noroc sau poți ajunge cu ceva ce nu-ți place. Sfatul meu pentru cei din afară: observă puțin înainte să te așezi, plimbă-te și vezi atmosfera. Un semn bun e mereu să vezi localnici așezați acolo.

Un alt lucru care mă cucerește e tabla cu sugestii scrisă de mână: dacă au feluri ale zilei, înseamnă că bucătarul a trecut prin Piața Centrală dimineața și s-a adaptat la ce a găsit.

Iar dacă vorbim de orezuri, care sunt specialitatea noastră, trebuie să fii prevăzător. Un orez alicantin bun nu se face în cinci minute; e o muncă de răbdare și măiestrie. Dacă comanzi un orez fără să-l fi rezervat înainte, riști să-l primești pripit sau reîncălzit.

Îmi amintesc odată, în zona Barrio, niște turiști care s-au așezat la o terasă cu prețuri exagerate.